SUPERFICIALITATEA
SUPERFICIALITATEA
In cronologia evoluției noastre, în vremuri timpurii, viețile oamenilor au avut un caracter pur existențial. Viața se trăia în mare parte prin exprimarea și raportarea la corpul fizic ( respirație, ucidere, hrănire, sex, supraviețuire). Oamenii păreau foarte preocupați de supraviețuire. Odată cu dezvoltarea neocortexului și cu schimbarea conștiinței noastre, am trecut rapid de la instinctele fizice către abilități cognitive. Însă mintea umană poate gândi doar în cadru liniar, temporal. Dar, în mod paradoxal, atunci când suntem dominați doar de rațional, mintea nu poate funcționa la întregul său potențial. Ancorarea cu obstinație în falsele iluzii produse de mintea noastră reprezintă superficialitatea.
Viața astăzi este trăită pe repede înainte, suntem din nou, mereu prinși în supraviețuire, taxe, demonstrații, performanțe. Dar, evoluția umană are doar un sens, nu ar trebui să tânjim nici după alte vremuri care păreau mai simple sau mai apropiate de adevăr, de natural, nu ne mai putem întoarce acolo, avem nevoie de noile abilități câștigate prin evoluție, precum conștiința, moralitatea, esteticul, stabilitatea, chiar confortul. Evoluția însăși ne obligă să fim superficiali pentru a putea trece prin această fază mentală, cognitivă.
Superficialitatea este întîlnită pe frecvența existențială a unei realități diluate a adevăratului potențial al vieții. Totuși ne-am păcăli să credem că dacă am face lucrurile mai bine, sau altfel, am reuși să ieșim din superficialitate, trăim o adaptare a modului în care ne funcționează conștiința. Ne-am înstrăinat profund de însăși sursa vieții, însă un nou stadiu al ființării noastre se vede la orizont prin dorul și dorința niciodată mai actuale, de a ne întoarce la sursă. Vom putea face asta cu succes daca vom îmbina cele două aspecte, și vom păstra achizițiile întorcâdu-ne și către contactul cu viul în același timp.
Superficialitatea este tradusă ca o activitate oarbă, doar de dragul activității. Cunoaștem cu toții acele binecunoscute: trebuie să, mama spune să, soțul asteaptă să, șeful zice că, societatea vrea să, statutul meu îmi cere să….. atunci când facem toate acestea fără a fi prezenți în mod real în acțiunile noastre, când adevăratele motivații, dorințe, împliniri pălesc în fața lui trebuie, atunci trăim superficial. Nu ne vedem potențialul, nu ne onorăm viața și talentul, nu ne trăim de fapt viața ci o supraviețuim, fără plăcere, fără impliniri, fără propria apreciere a propriei valori.
Acțiunea corectă și coerentă este acțiunea dorită, simțită, împlinitoare, satisfăcătoare. În mod paradoxal ne împingem și copiii, așa cum ne-au împins poate și pe noi părinții să facă lucruri în care nu cred, pe care nu și le doresc, pentru că așa e bine sau frumos.
Problemele reale apa r atunci când la nivel structural ființa știe că nu e congruentă cu acest trebuie să, și instinctiv, în mod inconștient începe să refuze să mai facă acel trebuie. Vedem asta în jurul nostru mereu în priviri absente, surzenie selectivă, apatie, abandon scolar sau profesional, depresie, ură, anxietate, boală, personalități înghețate. Alteori dimpotrivă, la personalitățile reactive o întâlnim sub forma unei agitații perpetue sau a unui egocentrism agitat.
Te-ai întrebat oare cum ar fi să te abandonezi ideii că viața însăși are propriile planuri și propriul curs, să renunți să mai intervii asupra firescului vieții prin nefiresc și artificial? Să încurajezi simplitatea de a fi într-o lume complicată, să te detașezi de trebuie, de supraviețuire și să îți apreciezi și amplifici inventivitatea, creativitatea, darurile și talentele.
Atunci când vom renunța la tendința generală astăzi de a ne face mari griji cu privire la viață, atunci viața va avea spațiu să curgă prin noi, spațiu să se desfășoare plenar, să curgă lejer, fluent, pe o frecvență mai înaltă, atunci vom înțelege cu adevărat ce înseamnă siguranța de sine și conștiința evoluată. Până atunci însă, vom continua de dragul felului în care înțelegem evoluția, să trăim prinși în capcana lui trebuie, în limitările închisorii lui așa trebuie, așa stiu eu, ăsta sunt, altul mama nu mai face, mi- e frică de nou…!
Atunci când scăpăm din închisoarea propriei minți, când instanța observatorului poate fi martora propriei minți, fără a fi prinsă în ea, cînd nu vom mai încerca să controlăm totul, controlând de fapt nimic, când nu vom mai lăsa puterea noastră altora pentru a ne conduce viața pentru că așa trebuie, atunci vom avea o naturală, firească și înălțătoare siguranță de sine!
